andreea ferigeanu

Poate nu știți, dar eu sunt o romantică în suflet și o sensibilă la frumos, asta sunt și n-aș putea fi altfel. Și ființa mea vibrează la cântecul păsărilor și într-o altă viață cred că am fost observator de păsări. Ador pescărușii. Deși au o înfățișare meschină, deși prezintă o estetică a urâtului vecină cu cele păgâne, care îți răscolește o frică atavică de creaturi înaripate, ei bine, în zbor devin maiestuoși, eleganți, agili. Eh, și ființa-mi vibrează și la cântul lor strident, mă liniștește și mă relaxează, mă duce cu gândul la nemărginire și la libertate. Și ador că zboară deasupra Bucureștiului și că îi aud des noaptea.

Mutându-ne în lumea noastră interioară, unde, încercând să conservăm ultimele adieri de răcoare, dormim cu fereastra deschisă, iar dragul meu drag nu se odihnește bine. Și așa, morocănos, trezit prost, îmi spune zilele trecute, cum abia a dormit, că lătrau câinii vecinilor și s-a tot trezit și l-au trezit și găinile, că sigur au găini. Mi s-a părut puțin suspect, găini, dar ele dorm noaptea, în fine, or fi, am empatizat cu el și l-am compătimit. Ei bine, aseară, tot cu fereastra deschisă, eu citeam din Aldulescu și mă bucuram de cântul pescărușilor, chiar luasem o pauză ca să-i ascult și să-mi imaginez că sunt la mare, că simt briza și mirosul de sare, mă gâdila nisipul pe tălpi, iar pescărușii roiau deasupra mea, agitați, gălăgioși, albi, pe cerul întunecat, nemărginit, iar dragul meu drag, nereuşind să adoarmă, foindu-se nervos, îmi spune: Zi tu, astea nu-s găini? Nu le auzi?