andreea ferigeanu

Se întâmplă, din când în când, să te plimbi pe stradă, să o iei pe jos, să fii pieton, un statut penal în București, să te folosești de propriile picioare să ajungi din punctul A în punctul B, iată, această abilitate extraordinară a omului. Și cum mergeam eu pe Elisabeta ca o floare, plecasem de la coafor, îmi dansau părul și buclele, capul mi-era ușor și proaspăt, eram frumoasă și veselă și pășeam ghiduș pe trecerea de pieton, pe verde, după ce m-am asigurat, regulamentar, doar nu traversez ca apucata, mai ales că îl auzisem pe domnul șofer de autobuz claxonând nervos pentru că„se blocase” din neant intersecția. Și cum mergeam eu liniștițică, aud un urlet, un zbierat ca din junglă, un răcnet frustrat de microbist furios, m-am întors instinctiv și cu mirare am văzut că țipa la mine „Mai repede! Mai repedeeee!!!!!” Era un domn trecut de 60 de ani, mi-a venit în minte clasica vorbă – îl căuta moartea pe acasă și el se grăbea prin oraș cu un păr alb, explodat, roșu tot la față, poate-i crăpa, doamne ferește, inima de nervi, de supărare, îl găsea moartea în trafic la intersecție, doamne, doamne, bătrânii n-ar trebui să se supere așa.

Mi-a luat ceva să mă dumiresc că de mine e vorba, că la mine țipă, că eu sunt problema, eu să merg mai repede, mă uit la semafor, încă era verde, mergeam într-un ritm normal, căci n-am ieșit la alergat pe străzi, mi se strica părul, unde să o iau la fugă că sunt 30 de grade, oameni buni, potoliți-vă, unde vă grăbiți?? În fine, ajunsesem pe trotuar, m-am rățoit și eu la el, “e verde!”, intersecția tot blocată, busul tot n-a ajuns, dar, voi să nu alergați, fetelor, nici după autobuze, nici pe trecere, d-apoi să vă stricați părul că nu merită, luați-o încet printre claxoane…dați-le bezele în aer când vă-njură ăștia, că le stă mintea-n loc.