andreea ferigeanu

A intrat în clasă și cu toții am amuțit. O metalistă cu geacă de piele, un păr interminabil, des, șaten prin care sticleau niște ochi de un albastru deschis, intens, viu, încadrați de sprâncenele perfect arcuite, blonduțe, care aveau talentul de a se ridica pe rând, când una, când cealaltă, în funcție de absurdul situației. Bocanci, blugi, inele din argint mari, un zâmbet subtil. Eram uluiți. C. avea să fie profa noastră de română la liceu. Se zvonea în oraș că-i profă bună. Eu mă așteptam să intre o brătrânică cu părul grizonant, pe vechi, o doamnă de provincie cu intenții bune, dar și cu pretenții. Ca și la medici, profii buni erau musai bătrâni. Așa că prezența ei șoca și cucerea. Era și foarte deschisă, ironică, cu un umor negru, înțepat și cu chef de muncă. Am simțit din primele minute că ne vom împrieteni. E intuiția asta care uneori ne ia de mână și ne trage spre niște oameni cu care avem o chimie inexplicabilă, iar asta nu înseamnă nimic altceva decât că trebuie să rămânem prin preajma lor. C. a fost prima cu care am avut o astfel de conexiune. Prima dată, prin clasa a10a, cred, m-a invitat la ea acasă să bem o cafea, să mai vorbim una-alta, m-am flatat toată, m-am bucurat și m-am emoționat, eu, o specială. Femeia asta atât de interesantă, de inteligentă, de… altfel, voia să-și rupă din timpul ei liber ca să stea la povești cu mine. M-am dus și m-am crucit văzându-i pereții din cărți, simțindu-mă copleșită de realitatea ce mă izbea, micimea mea în fața cuiva atât de pasionat și de curios.

M-a învățat română și mi-a deschis mintea. C. mi-a arătat arătat că lumea poate fi și În răspăr ca a lui Huysmans, mi-a împărtășit dragostea ei față de Marquez, mi-a arătat degradarea lui Hubert Selby Jr., mi-a vorbit prima despre Murakami, mi l-a făcut cadou pe Ian McEwan, am devenit amândouă fane declarate ale Ioanei Pârvulescu, vorbea despre Palahniuk și nu doar despre Fight Club. A fost perioada în care am văzut o grămadă de filme. Îmi povestea întâmplări cotidiene și imediat își amintea de nu știu ce scenă de film pe care eu nu-l văzusem și eram pe lângă și mă frustra atât, dar atât de mult. Simțeam că trebuie să recuperez, pierdusem atâtea trenuri, eram în liceu și trebuia să citesc tot, să văd tot, ieri!

A fost prima persoană cu care am vrut să vorbesc după examenul de admitere la facultate, prima la care m-am dus când am luat o notă nu așa de mare cum mă așteptam eu la bac la română. (un motiv de mândrie acum, o dovadă de gândire critică, haha). Îmi câștigase încrederea.

Se implica mult la ore și încerca să facă literatura mișto și pentru noi – îmi aduc aminte că la literatură universală am avut temă să scriem o mică biografie romanțată a lui Shakespeare. Iată, le-am fi luat-o înainte celor de la Polirom. La un opțional, a venit cu un dicționar de mitologie. Sigur, amintirile sunt vagi, atenția era și ea la fel de vagă, ne ardea de altele, cu toate astea sunt convinsă ca toți elevii ei își amintesc cu plăcere și nostalgie de orele de română.

Suntem prietene acum, ne vedem de câteva ori pe an, bem cafele și vinuț, vorbim cultură și bârfim. I l-am făcut cadou pe Mishima și i-a plăcut așa de mult, că și-a cumpărat tot ce se găsea scris de el. M-am bucurat mult, am simțit că, în sfârșit, îi ofer și eu ceva cât de cât semnficiativ. Ea mi-a oferit mie un sens, un scop. Sigur, așa e firesc, ați spune, asta e menirea unui profesor, mai ales a unuia de vocație, de a forma tineri, de a le arăta drumul. Dar a fost mai mult de atât. Într-o perioadă confuză, la o vârstă teribilistă, cafelele și discuțiile cu ea mi-au deschis mintea.

Și asta face un profesor de vocație. Dar vocația nu ține de foame.