andreea ferigeanu

Trăiesc într-un București la care nu aș fi îndrăznit să visez. Gust din viața la țară în centrul orașului. Locuiam într-o garsonieră la etajul al treilea într-un bloc de 9 etaje, cu vedere la bulevardul Mihai Bravu, cu ferestrele veșnic acoperite de praf, cu un auz fin, mult prea obișnuit și inert la sirena ambulanțelor, la claxoanele care dau în vileag fragilitatea nervilor unui șofer bucureștean, căci, după cum știm, doar femeile sunt isterice, bărbații sunt echilibrați, la tramvaiul ce hodorogea pe șinele aproape drepte ale bulevardului. M-am mutat într-un bloc așezat, la propriu, în fundul curții, pe o străduță, departe de bulevard și de zgomotul urban. Mă trezesc păsările dimineața, triluri și cântece, guguștiuci, privighetori, mierle, vrăbiuțe și câte și mai câte, poet să fii, căci, iată, viața abia acum începe. Sunt la parter și îmi înflorește un liliac la fereastră. Intru în curte și se agață pisici de mine care miorlăie și cerșesc atenție. Îmi pot întinde rufele pe sârmă, la uscat, ca-n Italia, sau cum zicea un prieten, ca-n Berceni. Îmi pot lăsa bicicleta în curte, gata cu înghesuiala din lift, cu chinul de a o scoate din scară. În jurul blocului sunt case frumușele cu grădini și mulți copaci. E o liniște asurzitoare. Îmi aud gândurile șușotind și le întreb ce mai fac. Nu-mi răspund. Aștept vara mai mult ca niciodată și mă gândesc că e prea frumos să fie adevărat.

Bucătăria și holul au multe ferestre care dau într-un teren viran, cândva plin de copaci, acum au mai rămas doar câțiva puieți răzleți. Liniștit, cât de cât verde, cu păsări și pisici. Pe partea asta bate soarele după amiaza și aruncă niște raze care luminează toată bucătăria și zona de mâncat, totul devine instagramabil, umbre, săgeți portocalii colorează pereții, o lumină de apus ce îmbie la lene și reflecție, o estetică de vis ce-mi umple sufletul de fericire. Când am venit aici prima dată, mă uitam la terenul ăsta gol și un demon mi-a încețoșat privirea, iar în fața mea se contura un bloc înalt, urât, ziduri care te copleșesc și te fac să intri în pământ, te fac să-ți pierzi însemnătatea și autonomia, vedeam balcoane deschise de tip hotel, colorate strident, aere condiționate atârnate de ziduri încinse, un shop&go la parter, o farmacie, lumini reci ce beculesc ritmat în antiteză cu întunericul ce se așterne și îmi blochează pentru totdeauna soarele. Dar mi-am alungat demonii și am zis că totul e doar un coșmar, o anxietate atavică a bucureștenilor și a provincialilor deopotrivă, când zăresc niște loc verde și nu știu cum să țină de el, simt cum pământul li se risipește printre degete până nu mai rămâne nimic și l-ar săruta oricând, căci ei știu că e ultima șansă.

Livingul dă spre curtea unei case în care locuiește o tipă cu care am început să mă împrietenesc. Din vorbă în vorbă, vecina mi-a spus că pe terenul ăsta viran se anunță încet-încet un proiect. Îi sorbeam cuvintele și simțeam cum îmi circulă sângele prin vene, mi se înmuiau picioarele, soarele scăpăra prin fereastra întredeschisă, ultimele raze, ultimul ciripit. Un proiect imobiliar. Planul e P+8, cu parcare, sa fie frumos, știi ce zic? Mi-l cita pe dezvoltatorul care a venit să vorbească cu ea – un băiat așa, pe la 27 de ani, umflat și arogant care îi explica ce proiect mișto au ei și na, vor fi gard în gard, norocul ei că va asista la așa desfășurare de forță, să zică mersi că va vedea și ea un bloc frumos, cu parcare. Se pare că înainte, terenul era plin de copaci, o pădurice răcoroasă, casă pentru multe păsări. Proiectul era programat să înceapă în octombrie, probabil că nu au aprobări.

Vă las aici și un mic preview – fie ca să rămână pentru mult timp prezent, să nu devină înainte, căci după nu va mai rămâne nimic.