andreea ferigeanu

Mi-am întrebat hairstilistul dacă îi place ceea ce face și dacă ar face asta toată viața. Mi-a răspuns, fără ezitare, că da. Că se frământă și acum când are un vopsit mai complicat, dar și că se emoționează în așteptarea nuanței perfecte, în fața clientului mulțumit. Sigur că și-ar dori să aibă mai puțin de muncă, ca orice om, dar ar tunde și ar vopsi fericit, toată viața.

Știam că-i place, știam că e dedicat. Când ne-am văzut prima oară, ne-am certat. Practic m-a dat afară. În fine, amândoi, la prima vedere, părem aroganți și puțin ciufuți. Pe lângă asta, mi-a spus că sunt tunsă strâmb. Cum adică strâmb? Strâmb, uite – și îmi arăta inegalitatea de clasă dintre șuvița din dreapta și șuvița din stânga. Nu chiar un „cine v-a lucrat aici?”, dar pe acolo. El voia să corecteze, eu nu voiam să-mi ia din lungime. Doar din vârfuri, te rog. După ceva discuții în care mi-a sugerat finuț că ori mă tunde cum vrea el, cum e corect, ori plec, m-am lipit de scaunul ăla mai ceva ca demnitarii noștri. Supărățică, ofuscată, ia uite dragă ce tupeu pe ăsta. Mă rog, m-a tuns, eram frumoasă, părul meu era acum egal, ordinea restabilită în univers. Ne-am împrietenit. Practic, m-a convins să rămân și să mă las pe mâna lui când mi-a arătat ușa.

Toată viața mea de plătitor de taxe, n-am făcut altceva decât să-i invidiez pe ăștia care „nu muncesc o zi în viața lor.” Care sunt cu adevărat pasionați de ceea ce fac. Și doar ei sunt dispuși să-și asume riscuri. Evident, sunt puțini. Corporațiile se așteaptă să fii fiert pe exceluri și să te dedai targetului. Iertați-mă, dar pentru ce? Pentru cine? Scopul este așa de abstract că se piede.

Am intrat în hora multinaționalelor și joc în ea de 7 ani. Eu și majoritatea colegilor mei, absolvenți de Limbi Străine sau Litere, pe nume Filologi, lucrăm în cu totul alte domenii. Am ales calea cea mai ușoară? Da. Era singura pe care o știam atunci? Cam da. Opțiunile păreau cumva limitate, mulți dintre noi nu știam ce vrem să facem, cu atât mai puțin în ce ne băgam. Ne-am dus și noi în virtutea inerției. Auzisem că multinaționalele plătesc bine. Bieți provinciali, 3 ani de facultate pe banii părinților, bere la 3 lei în Șurubelniță, voiam bani, voiam independență. Cu toții ne-am gândit că e un job temporar. Doar că te obișnuiești. Era o perioadă în care încercam. Îmi imaginam viața în corporație, mă vedeam mare șefă CEO, îmi acceptam soarta gândindu-mă că nu e chiar așa de rău. Însă, în fiecare ziulică a vieții mele îmi doream altceva.

Mi-am schimbat jobul acum o lună, gândindu-mă că am intrat într-o zonă de confort, că m-am plictisit. Nu vă impacientați, doar am schimbat corporația. Scriind asta îmi dau seama că sunt într-o zonă de confort de 7 ani. Am încercat să ies din ea? Aș zice că da. M-am zbătut să ies din ea? Nu. Mi-am terminat masterul, am mai scris vreo două articole, m-am înscris la un doctorat. Am mai dat timid din coate, am încercat să mai aplic la câte un dream job de la care nu primeam niciun semn. Experiență 0, scris puțin. Ultima dată am aplicat la un job de editor online la Revista Elle. Cum sunt fiartă pe Maurice, am zis că e șansa mea. Trebuia să scriu un scurt text despre un subiect de actualitate și interes pentru femei. Am scris despre emisiunea „Bravo, ai stil”. M-am uitat un an întreg la două sezoane consecutive, și mi-am zis, ce e mai actual de atât? Probabil altceva, că nu m-a sunat nimeni. Practic, lumea e plină de oportunități și niciuna nu e pentru mine.

E o buclă tâmpită din care pare din ce în ce mai greu să ieși. E greu să ieși din confort. De multe ori îmi găsesc scuze, dau vina pe capitalismul sălbatic, pe chirie, pe creditul (încă) inexistent la bancă, pe „nevoi”. Glovo, bolt, uber, haine, ochelari de soare, călătorii, vacanțe, haine, abonamente, Voila, vin, cafele, parfumuri, haine. O viață superficială? Poate. Hedonistă? Cu siguranță. Cu plăcerile te-nveți ușor. Sunt lucruri la care ar trebui să renunț dacă aș fi vreodată să mă reorientez pe ceva ce m-ar pasiona, dar ce? Că-n viață e frumos să bei, să mănânci și să petreci.

E greu și să te plângi. E greu să te plângi la cafea, la un vin, e greu să te plângi că tu vrei să faci ceva semnificativ pentru tine, pentru alții, pentru oricine. E greu să te plângi în vacanțe că ți se termină concediul și trebuie să te întorci la jobul tău fără sens și bine plătit. Te auzi și tu vorbind, mă citesc și eu scriind acum și îmi dau seama că viața e frumoasă și datorită acestor joburi. Că e privilegiu, noroc, șansă, nițel minte, că alții nu au, dar și-ar dori, că ni s-a urât cu binele, că ne-am plictisit de vin, de cafele, de Voila…că vrem sensul vieții, iar noi n-avem decât plăceri. Că am vrea și noi să tundem fericiți toată viața.