Îmi amintesc că-n vara lui 2014 am participat la un curs de vară ținut în Belgia de Universitatea Gent. Participau studenți din toată lumea – Europa, Statele Unite, Rusia, Indonezia. Aveam 21 de ani, media de vârstă era 24-25.
Urma să conviețuim o lună împreună, așa că ne-am apucat să ne împrietenim. Surpriza a fost că ne-am înțeles foarte bine cu francezii. Unul dintre ei, Marco, m-a prins cu o urmă de rusă în engleza mea de mândră studentă la Limbi Străine și nu s-au mai terminat glumițele. Îmi pierdeam vremea cu francezii, italienii, câțiva unguri, și cu un tip din Azerbaidjan de care mă lega spiritul ăsta balcanic de a face haz de necaz, glume proaste și manele. Atmosferă multiculti. Trăiam în bisericuțe și era normal. Mai migram dintr-o bisericuță în alta, să vedem cum e și pe la alții. Eu îmi încercam norocul cu rușii. Erau între 10-12 persoane din Rusia.
Rușii mă fascinau. Îmi transmiteau ceva, o energie karmică, chakre ciudate, distanțare, curiozitate, dorința de a vorbi cu ei, de a-i descoperi. Îmi doream să merg în Rusia. Și îmi voi dori din nou, la un moment dat. Cred că pentru mulți oameni, chiar și pentru est-europeni, Rusia pare un tărâm exotic, în care e bine să pășești cu grijă. Când te cheamă, când te alungă. M-am împrietenit cu o rusoaică pe nume Alona. Alona ajunsese cu o zi întârziere, ceea ce era destul de problematic. Trebuia să respectăm data și să ajungem în ziua stabilită, altfel pierdeam finanțarea. Alona mi-a povestit că a vorbit cu coordonatoarea de proiect și i-a spus că zburase din Paris, dar că zborul ei fusese anulat din cauza unui eveniment nefericit din Ucraina (era vorba de prăbușirea avionului Malaysia Airlines). Femeia, empatică, nu a mai zis nimic și a uitat de procedură.
De fapt, Alona petrecuse hardcore în Paris și nu se trezise la timp. Și Alona mă fascina. Era…wild. Nu-i păsa de prea multe, de reguli, de cursuri, de nimic. A fost singura tipă din Rusia cu care am avut cât de cât o amiciție, cu restul era destul de dificil. Poate și pentru că vorbeau predominant în rusă, poate pentru că nu încercau să ne cunoască, nu-i interesa cine eram noi și ce făceam, păreau că „ne citiseră” deja și că nu aveam ce să ne spunem. Încercările de a vorbi cu ei erau…singurul cuvânt pe care-l găsesc e „cringe”. De altfel, au fost și singurii care și-au făcut bisericuța lor uniculti. Pe Alona nu o interesa politica și nu-mi amintesc să fi avut cu ea vreo discuție în sensul ăsta. Însă, cu alții da.
Seara, în campus, la o bere belgiană la doză, luată de la Albert Heijn, la un euro (acolo am descoperit Hoegaarden și tot visul nefiltrat belgian care mi-a dat peste cap cam tot ce știam despre bere) se vorbea despre anexarea Crimeei. Erau și 2-3 ruși, îmi amintesc că doar băieți. Îl susțineau pe Putin fără să clipească și nu te lăsau să-i contrazici. Crimea fusese a lor și trebuia să fie în continuare, Putin doar recupera ceva pierdut și avea tot dreptul. Putin era…elita. Repet, plus-minus 25 de ani. M-a șocat certitudinea lor. De atunci, n-am prea mai vorbit. O mai ardeam aiurea cu Alona câteodată, când îmi arăta poze cu ea wannabe-modelă în Rusia și mă învăța cum să pronunț cuvinte în rusește. Părea să ducă o viață total detașată de orice complicățenii geopolitice, dar și de rădăcinile ei rusești – cumva, era cea mai cosmopolită dintre ei.
Am vorbit și cu fetele din Ucraina. Ele mi-au povestit că auziseră focuri de armă în Kiev, pe stradă, în plină zi și se ascunseseră cu toții în clădirea Universității. Că multe familii sunt mixte (ruși și ucraineni), că pentru ruși, Rusia contează – uneori mai mult decât familia și copiii. Că au intrat forțat în apartamentele goale din Crimea și s-au instalat acolo. Acum erau ale lor. Nu-mi aduc aminte prea multe din discuțiile cu ele, dar îmi mai aduc aminte de fețele lor, mai degrabă învrăjbite decât speriate, când îmi povesteau de cele întâmplate. Îmi amintesc de mine crucindu-mă ascultându-le, cu o expresie tâmpă pe față, probabil, mai să-mi pun poalele-n cap, imaginându-mă pe mine, nevoită să mă ascund în Unibuc de împușcături. Ireal și neverosimil, absurd și-aproape comic. Îmi amintesc și de fețele lor ușurate că se află acolo, că reușiseră să ajungă în Belgia și să se detașeze (pe cât posibil) de ceea ce se întâmpla în țara lor. Și, cel mai important, îmi amintesc de deschiderea lor, de dorința de a povesti, de naturalețea și sinceritatea lor.
M-am gândit mult la fetele astea în ultimele zile, singurele persoane din Ucraina cu care am interacționat vreodată. Ar fi tot în Belgia acum, s-ar plimba de-a lungul canalelor și singura supărare ar fi cerul înnorat și vântul rece. S-ar opri la un Chimay Rouge, într-un bar anonim, unde ar vorbi nimicuri, ar face poze și ar răsfoi reviste de artă. S-ar ascunde în clădirea vreunei universități, doar ca să se adăpostească de ploaie, în drumul spre casă.
andreea ferigeanu 
Leave a comment